După 1918, societatea a cunoscut un proces de separare, oamenii diferenţiindu-se radical datorită spaţiului de locuire, a stării materiale, dar şi a mentalităţii. Astfel, se formează două cadre sociale, unul fiind cel de la oras şi celălalt cel de la sat. Primul cuprinde acea parte a populaţiei legată de modern şi de Occident, iar celălalt este format din oameni care-şi trăiesc viaţa după tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea populaţiei trăia la ţară, cele mai importante schimbări se petrec la oraş, unde modernitatea are cea mei mare influenţă.
Cea mai importantă clasă socială din această perioadă este burghezia. Ea este clasa conducătoare, liberalismul fiind cea mai infleuntă ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în două ramuri: cea tradiţională (burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam. Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey, etc. ), şi cea de primă generaţie (burghezii apăruţi după 1918, dintre care cel mai important este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti).
Burghezii, indiferent de momentul formării, au jucat, pe tot parcursul perioadei interbelice, un important rol atât economic, cât şi politic, consolidându-şi puterea datorită cât şi în sprijinul dezvoltării economice. Partea care a dominat, ca număr, a fost burghezia mică şi mijlocie, acei întreprinzători mici, care au reuşit să ridice economia românească la standarde europene. Totuşi, marea burghezie a fost cea cu cea mai mare inflenţă politică, o parte din aceştia formând, în jurul regelui Carol al II-lea o grupare influentă numită camarila regală.
Moşierimea, categorie socială tradiţional românească, aflată, înaintea primului război mondial, în vârful societăţii, dispare acum, datorită reformei agrare.
Investind banii primiţi ca despăgubire, moşierii au devenit burghezi. Unii dintre ei au păstrat pământurile rămase, însă majoritatea au abandonat complet agricultura.
În schimb, numeroşi burghezi au cumpărat moşii pe care le arendau. Cu timpul, deţinerea unei moşii, practică a burgheziei, a devenit un motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar.
Cei care şi-au păstrat pământurile au beneficiat de posibilitatea cumpărării de unelte şi maşini noi, fapt ce a ajutat la dezvoltarea agriculturii.
O altă clasă care s-a impus a fost cea a intelectualităţii. Puţin numeroşi, şi înscrişi la recensăminte ca funcţionari sau burghezi, intelectualii epocii au avut o infleunţă remarcabilă asupra mentalităţii epocii.
Majoritatea acestor învăţaţi era formată din cadre didactice, care, în general, aveau o situaţie financiară bună. Dintre aceştia se detaşau profesorii universitari, căci funcţia din Universitate aducea cu sine siguranţă financiară, aşa cum arată şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedră în învăţământul superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bună, cu avantaje în plus faţă de aceasta. Căci, în afară de „glorie”, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără teama pe care o avea moşierul, că o secetă sau altă întămplare asemănătoare îl poate ruina” . Totuşi, noii intelectuali au început să pună la îndoială vechile valori, unii practicând un modernism agresiv (de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, G. Enescu, etc. ).
Mulţi dintre învăţaţi aveau simpatii pentru mişcările de stânga, sau de dreapta. In genere, simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile modernismului, căutând să definească o spiritualitate română, şi crezând cu tărie în acea Românie o tradiţiilor, pe care ei o consideră pierdută.
Pe de altă parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenţilor şi chiar a colegilor, datorită ideilor prezentate de aceştia, considerate, în general, depăşite. Scriitorii formau o categorie aparte, trăind cu convingerea că reprezentau „ceva”, şi că slujba e degradantă. Ei considerau că rolul lor era acela de a observa lumea, şi nu de a face parte din ea.
În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnică, şi a noilor ştiinţe sociale. Dintre aceştia, se remarcă personalităţi ca Dimitrie Gusti (fondatorul unei şcoli sociologice), Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu şi Gheorghe Zane (ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice române).
În principal, intelectualitatea română din perioada interbelică s-a plasat pe poziţii progresiste, şi a cunoscut o creştere numerică şi calitativă remarcabilă. Trebuie, de asemenea, observat că Universitatea din Bucureşti, în privinţa numărului de studenţi şi a gradului de pregătire, se afla printre primele trei universităţi din lume.
Una dintre noile grupări apărute a fost muncitorimea, clasă apărută ca urmare a industiralizării masive din perioada studiată. Mihail Manoilescu afirma:” Industria nu eşte numai cheia bogăţiei statelor moderne, dar este în acelaşi timp marea şcoală a popoarelor[. . . ]. In industrie există o multitudine de specialităţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi nebănuite. Păstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primară şi industria cu gimnaziul şi liceul”. Astfel, muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat (bineînţeles, în comparaţie cu ţărănimea) de cunoştinţe.
Condiţiile de muncă difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici şi atelierele erau, de regulă, insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari aveau condiţii mai bune, fiind dotate cu utilaje moderne, sală de baie şi cantină.
Pentru încheierea contractelor de muncă şi impunerea respectării lor, muncitorii erau, asemeni statelor vestice, organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple, inclusiv greve. Ca urmare, grevele au avut intensitate mai ales pe timp de criză (19218-1920 şi 1929-1933).
Au avut loc, în aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate de guvernul liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generală din octombrie 1920, înfrântă de guvernul Averescu, greva minerilor de la Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea Prahovei, grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933, înăbuşite în sânge de ţărănişti, etc. Deşi grevele din perioada 1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la satisfacerea totală sau parţială a revendicărilor, şi la angajarea în activitatea industrială a femeilor, ele au afectat 1708 întreprinderi, implicând 45,8% din totalul salariaţilor.
Constanta comparaţie între muncitorime şi ţărănime conduce la inevitabila observaţie că muncitorii trăiau, în general, mai bine decât compatrioţii lor de la sate, căci, în ciuda temerii şomajului, aceştia nu aveau responsabilitatea de a vinde produsele, şi nici de a întreţine întreprinderile. Deasemenea, ei aveau posibilitatea de a avansa în cadrul întreprinderii, şi o mai mare deschidere către modernitate şi posibilităţi de îmbogăţire.
Un alt grup social era constituit de funcţionari. Acestia au cunoscut o constantă crestere numerică datorată modernizării aparatului de stat şi a necesităţilor resimţite de unele provincii. Conform statului, ei earu cei care un serviciu public permanent într-un oficiu al cărui buget era supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale. Lucrătorii publici beneficiau de imavomabilitate, şi aveau drept de vot. Totuşi aceştia nu aveau dreptul de a declara grevă, sau de alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi decât dacă demisionau din funcţie.
În ciuda faptului că partidele cereau reducerea numărului lor, acestea căutau să-şi pună în funcţie un număr cât mai mare al partizanilor proprii.
Ţărănimea, principala forţă de muncă din România interbelică, constituiau majoritatea populaţiei, fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa Răsăriteană. Totuşi, trăind cu o mentalitate conservatoare, şi fiind incapabili ca întreprinzători, aceştia au rămas una dintre cele mai sărace categorii sociale.
Reforma agrară a dus, fără îndoială, la imbunătăţirea vieţii ţăranului şi la uniformizarea distribuţiei proprietăţii agrare. Într-adevăr, un ţăran împropietărit câştiga de două ori mai mult decât unul fără pământ. Astfel, au apărut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne.
Pe de altă parte, proprietăţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic, măsura fiind luată doar din interes electoral. Apare fenomenul înstrainării loturilor primite. Cauzele sunt simple: pământul puţin şi obligaţiile pentru achitarea pământului, la care se adaugă creşterea taxelor şi impozitelor şi scăderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca ţăranul de rând să nu-şi poată permite unelte şi maşini moderne, care să-l ajute să producă atât cât să poată trăi in condiţii bune.
Ca urmare, mulţi ţărani au migrat la oraş, sperând la o viaţă mai bună; însă oraşul nu-i putea absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie rurală, constând în mână de lucru foarte ieftină, care a pus o frână în calea dezvoltării agriculturii.
Astfel, ţăranii veniţi la oraş au făcut parte din categoria marginalilor, a celor care cu greu trăiau de pe-o zi pe alta. Această grupare aflată la marginea societaţii era constituită din numeroşi oameni defavorizaţi, cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstă şi lipsiţi de sprijin, văduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre aceştia o constituiau victimele de război, plăgi deschise rămase în urma războiului în adâncul societăţii. Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi cerşetoria, şi s-au creat colonii de muncă, şcoli de corecţie şi aziluri pentrubătrâni si infirmi, aceştia rămâneau o parte vizibilă şi apăsătoare a oraşelor.
Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile epocii. Cea mai veche meserie din lume se practica legal, în case de toleranţă cu aprobare de la primărie şi sub control medical şi legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular trivial, însă nu practicau meseria la vedere, şi nu aveau un comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte raspândita, din care se putea supravieţui.
Viaţa cotidiană după primul război mondial a constituit un stil de viaţă relativ modern, cu multe facilităţi pentru unii şi cu mult neplăceri pentru alţii. În general, se manifestă un caracter diferenţiat al condiţiilor de viaţă, cât şi a mentalităţii, în funcţie de zona locuită, existând diferenţe clare între mediul urban si cel rural.
Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltării unei vieţi civilizate şi moderne.
Aşezările urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale: zona centrală, cea a mahalalelor, cea industrială, şi cea agricolă. Prima era formatădin principalele clădiri urbane, cum ar fi primăria, liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc. , fiind o zonă constituită din clădiri cu faţade impozante şi bulevarde largi. Zona mahalalelor era formată din casele marginalilor, joase, si înconjurate de curţi şi grădini. Apoi, zona industrială era formată din fabrici şi antrepozite, casele muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior. În sfârşit, zona agricolă aparţinea persoanelor particulare sau primăriei.
Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor Occidentale ale vremii. Existau reţea de apa curentă, străzi asfaltate, iluminat public (iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au beneficiat în această perioadăde iluminat public), servicii de salubritate (deficitare în mahalale) şi transport în comun.
Transportul public era realizat prin mai multe căi. Astfel, existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de cai, troleibuze (apărute mai întăi în Timişoara în 1921, şi apoi în Bucureşti în 1929), autobuze şi birjele sau trăsurile (preferate pentru că ofereau mai multe comodităţi, asemănătoare cu cele de la taxiurile de azi).
Strada oferea un adevărat spectacol datorită firmelor iluminate, şi a vitrinelor încărcate. Existau, pe lângă acestea, vânzători ambulanţi ce ofereau adevărate spectacole prin strigătele şi zgomotele pe care le făceau pentru a-şi vinde produsele.
Oraşul oferea o imagine diversă din numeroase puncte de vedere, existând aici cetăţeni de diferite nivele sociale şi intelectuale. Cei mai dinamici dintre aceştia erau burghezii, care aveau o condiţie socială importantă, şi care trăiau într-o relaţie de interdependenţă cu statul.
Viaţa orăşenilor, era influenţată de dezvoltarea industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel, bunăstarea orăşenilor depindea de dezvoltarea economiei, afirmarea industriei având consecinţe benefice asupra societăţii urbane.
În consecinţă, oraşul a cunoscut o relativă stare de bine, datorită dezvoltării industriei şi a progreselor în învăţământ de după 1918 (în 1930, trei sferturi din orăşeni ştiau carte).
Guvernele liberale au făcut eforturi pentru dezvoltarea învăţământului, triplând bugetul instrucţiunii publice. Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învăţământului, crescând numărul de clase pentru şcoala generală obligatorie la 7 clase (în loc de 4) şi instaurându-se pedepse pentru părinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoală. În acelaşi timp, se înregistrează o dinamică ridicată a învăţământului universitar, numărul studenţilor crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouă generaţie de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de noi ramuri ştiinţifice.
Nivelul intelectual şi starea financiară au fost cele care au generat caracteristici specifice locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale.
Marea burghezie, gruparea cea mai influentă a acestei perioade, avea locuinţe în centrul oraşului, ce beneficiau de toate elementele confortului urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa curntelor europene, într-un stil încărcat care genera o atmosfera încarcată. Existau în cadrul acestei clase şi oameni care trăiau într-un apartament la bloc amenajat cu mobilă simplă într-un stil modernist.
Burghezia mijlocie trăia în zona mediană a oraşului, beneficiind de majoritatea elementelor confortului urban. Elementele prezente întotdeauna într-o astfel de casă erau ceasul de perete, oglinda, lampa de masă, şi alte astfel de obiecte cu rol decorativ.
Micii comercianţi trăiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau nici lumină electrică, nici apă curentă, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici lumină electrică, nici apă curentă, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţiei şi nivelul scăzut al veniturilor, a generat o problemă nouă: nevoia de locuinţe cu chirie. Însă acestea valorau mult, populaţia săracă abia reuşind să plătească chiria lunară. Cu timpul, în jurul acestor apartamente cu chirie s-a creat un cerc vicios, căci chiriaşul nu avea banii pentru locuinţă, iar proprietarul nu primea destui bani pentru a investi. S-au dat legi pentru stimularea construirii de locuinţe ieftine, astfel încât, cei care vroiau să construiască erau scutiţi de impozit pe 10 ani, aveau reduceri de taxe pentru transportul materialelor, şi facilităţi la cumpărarea de terenuri. Cu timpul, fenomenul supra populării va fi atenuat, însă niciodată înlăturat.
O alta problemă legată de locuinte a fost fenomenul construcţiilor instantanee. Oraşele erau supuse unor planuri de sistematizare, însă adesea s-a construit la voia întămplării şi în grabă pentru a scăpa de plata taxelor aferente. Acest tip de construcţii era caracterizat printr-o calitate inferioară a materialelor de construcţie, lipsa lucrărilor edilitare, şi lipsa normelor de aliniere urbanistică.
O altă parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care diferă în funcţie de venituri. Deşi produsele agricole erau relativ ieftine, perioadele de criză au dus la inflaţie. Ca urmare, orăşenii cu venituri mici cereau salarii care să reflecte nivelul inflaţiei.
Pe de altă parte, localurile ca restaurantele, birturile şi bodegile constituiau simbol pentru categorii sociale, şi locuri de întălnire pentru oameni de acelaşi nivel financiar.
Ca urmare, la restaurantele de lux clientela era din elită, iar atmosfera era una liniştită cu o muzică discretă, restaurantele de categoeia a doua erau locuri de întălnire pentru negustori, făcându-se aici afaceri, şi incheindu-se contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile erau create pentru categoria a treia, aici fiind o atmosferă întunecoasă, înnecăcioasă şi zgomotoasă.
Un alt element care reflecta starea socială era îmbrăcămintea. Aceasta era mai îngrijită cu căt clasa socială era mai înaltă, burghezia purtănd hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele mai ieftine.
În ceea ce priveşte moda feminină, trebuie menţionat că aici apar schimbări drastice, datorită mişcării feministe, care presupunea o femeie activă, snergică, şi puternică. Astfel, fustele au devenit mai scurte, rochiile mai vaporoase, iar părul mai scurt.
În zonele urbane majoritatea cetăţenilor aveau mai mult timp liber decât cei din zonele rurale. Astfel, au apărut noi forme de petrecere a timpului liber. În afară de cititul presei sau ascultarea radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbările prin parcuri (în peioada 1929-1933, în jurul Bucureştiului au fost construite lacuri, înconjurate de grădini şi parcuri publice).
Deasemenea, a apărut practica vizitelor de sfârşit de săptămână, când se discuta despre artă, literatură, afaceri, sau politică.
O atenţie specială aveau sărbătorile naţionale, cum ar fi ziua de 10 mai, ziua naţională, când se organizau parade şi jocuri de artificii. În oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul unor trupe de teatru.
Oraşul a fost expresia modernităţii, a dezvoltării, însă, în acelaşi timp, a fost şi imaginea unui stat format din contraste, o reprezentare miniaturală a întregii societăţi.
Cealaltă parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul rural, unde schimbările se petreceau greu iar mentalităţile erau păstrate de secole.
Aici, problema locuinţei era mai puţin presantă, neexistând acea supra populaţie urbană. O singura locuinţă putea adăpostii atât familia (inclusiv bunicii şi copiii căsătoriţi) cât şi animalele (adăpostite, în general, pe timpul iernii). Mobilierul era minim, iluminatul se făcea fie cu gaz lampant, fie cu lumânarea, încălzitul se facea pe bază de lemne sau de coceni, iar apă curentă nu exista (era luată de la fântână), cum nu exista nici canalizare.
Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţărăneşti, femeile lucrând acasă (mâncare, tors, ţesut, împltetit), iar bărbaţii „afară” (îngrijeau animale, tăiau lemne, etc. ).
Alimentaţia era deficitară, fiind bazată pe porumb. Existau neajunsuri datorita repartiţiei alimentare inegale, căci deşi iarna alimentaţia era sănătoasă, vara, vorbim de subnutriţie. Aceste probleme de hrănire au generat numeroase victime ale unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia.
Existau foarte puţini doctori în aceste zone (unu la 17000), iar ţăranii refuzau sa meargă la doctor. Ei nu ştiuau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, rămânând lângă bolnav indiferent de boală. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte ridicata la sate, nou-născuţii abia supravieţuind primelor 7 luni de viaţă.
Pe de altă parte, ţăranul de după 1918 este mult mai interesat de politică, şi de principalele evenimente din ţară. Înainte de război, se citea câte un ziar la biserică o dată la câteva luni, şi de multe ori, informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însă, pe timpul războiului,interesul pentru ziare a crescut, pentru că acestea publicau numele mortilor de pe front.
După 1918, s-a păstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta politică. Ţăranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplă în ţară. El are opinii, şi vederi politice, şi începe să îşi lărgească orizonturile.
