Operatiunea Tidal Wave a fost cel mai extins bombardament aerian al Statelor Unite asupra rafinariilor germane de la Ploiesti, care a avut loc la 1 august 1943. In misiune au zburat 177 de bombardiere grele B-24 Liberator care au decolat in Bengaz, Libia. Atacul a fost efectuat zburand la altitudine joasa cu pierderea a 53 de avioane din care 44 in fata anti-aerienei romane si germane, 440 de soldati au fost ucisi in lupta iar 220 au fost capturati.
Dupa razboi s-a demonstrat ca aceasta misiune a fost un esec, desi documentele oficiale militare intocmite dupa bombardament nu recunosc acest lucru. In afara de faptul ca nu s-a inregistrat nici o reducere a productiei de petrol in urma bombardamentului, operatiunea Tidal Wave a fost cea mai costisitoare si a avut cele mai mari pierderi inregistrate vreodata de aviatia Statelor Unite ale Americii.
Soldatii americani, prizonieri sau fugari, povestesc in scrisori catre rude sau in memorii modul in care au fost tratati de populatia si armata romana:
“Imediat in spatele nemtilor veneau si cativa soldati romani. I-am spus lui Rocky sa mearga si sa aduca pe unul dintre ei, deoarece acestia pareau a fi prietenosi. A facut ce i-am zis, iar acestia s-au apropiat de mine sa vada in ce stare sunt. Cativa soldati au ramas cu noi, iar restul au plecat. Între timp, nemtii au incercat sa ne ia din mainile romanilor. Acestia nu le-au permis sub nicio forma sa se atinga de noi. Soldatii romani m-au dus apoi la o baraca din apropiere, aflata langa un balon de baraj. De acolo puteau sa ma transporte cu un camion. Cu ei se mai aflau un mitralior de la un alt bombardier, Rocky si eu. Au trecut aproape cinci ore, dupa ce am fost doborați, pana am ajuns intr-un spital romanesc”.
Floyd W. Cline scria parintilor lui: “Cand am aterizat am fost recuperati de tarani foarte cumsecade care ne-au pansat ranile, nu prea insemnate, si ne-au dat mancare si apa” Am fost tratati mai mult ca oaspeti decat ca prizonieri. A doua zi, la plecarea mea, mi-au urat noroc si m-au invitat sa-i revad cand se va ispravi razboiul”.
Locotenentul Frank H. Weston ii scria mamei sale din Miami, Florida: „Am aterizat intr-un lan de grau si o multime de tarani s-au apropiat de mine surazand si spuneau: “American? Americanii si romanii sunt buni camarazi”. Ne-au mai spus ca vom fi foarte bine tratati, sa nu ne fie frica. Pe urma ne-au dus intr-o casa mare, unde am fost invitati la masa. A fost cel mai bun pranz de cand am plecat din Statele Unite”. Locotenentul Jakson F. Dunn ii scria sotiei sale din Carolina de Sud: „Am petrecut prima noapte intr-un sat, unde m-au hranit taranii. Mai prinsesera sapte americani si eram toti obiectul unei mari curiozitati din partea taranilor. Ne-au adus tot felul de bunatati si au incercat sa ne ofere cat mai mult confort. Ceea ce ma mira mai mult este ca, desi suntem in mod legal in razboi cu acest popor, totusi nu ne poarta pica. Chiar jandarmul care m-a prins a sosit cu un aer foarte jovial, m-a salutat si mi-a spus: camarade. Mi-a strans mana intr-un fel foarte prietenesc, ca si cum am fi fost parteneri de afaceri, si a marturisit ca-i pare nespus de rau ca trebuie sa ma perchezitioneze”.
Mai jos poate fi vizionat un documentar care ilustreaza principalul raidul american asupra Ploiestiului.
