Data viitoare cand va spalati pe maini si apa e un pic mai rece decit v-ati dori, comparati situatia cu modul in care se spalau englezii prin anul 1500.
“Nu arunca pruncul odata cu apa in care te-ai spalat”.
Nuntile aveau loc in general in luna iunie, pentru ca singura baie din an se facea in luna mai si in prima luna a verii viitorii soti inca miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja imbibat de “miresmele” transpiratiei si ca sa mascheze cat de cat mirosul neplacut, miresele purtau in brate un buchet de flori (de aici a ramas obiceiul buchetului purtat de mireasa!) ; “Cada” era, de fapt, un butoi mare, plin cu apa calda. Stapanul casei avea privilegiul de a se imbaia primul, in apa curata. In aceeasi apa urmau la spalat, rand pe rand, fiii si restul persoanelor de sex masculin din familie
Apoi venea randul femeilor si, la sfirsit, al copiilor, in ordinea descrescatoare a virstelor.
In final, apa era atit de murdara, incit puteai pierde un bebelus prin ea. De atunci dateaza la britanici vorba “Nu arunca pruncul odata cu apa in care te-ai spalat”.
Regina Elisabeta I a Angliei a ramas celebra si prin urmatoarea declaratie, facuta cu mandrie: “Fie ca e nevoie sau nu, eu o data la trei luni ma spal !
“Ploua cu pisici si caini” (It’s raining cats and dogs)
Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fara scanduri dedesubt. Acoperisul casei era singurul loc in care animalele se puteau adaposti de frig. Drept pentru care ciinii, pisicile si alte vietati mai mici (soareci, gindaci etc.) se cuibareau in paiele care acopereau casa. Cand ploua, paiele deveneau alunecoase si animalele cadeau uneori direct peste oameni. In acea perioada a aparut zicala “Ploua cu pisici si caini”.
Adapostirea animalelor in acoperis a fost si motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdari asternutul la orice ora. Cineva a avut geniala idee de a intinde deasupra patului un cearsaf, pentru protectie …
Bogatasii isi faceau podeaua casei din dale de piatra, care deveneau alunecoase pe vreme umeda.
Pentru marirea aderentei in timpul mersului, se presara prin casa pleava. Reimprospatate succesiv, straturile de pleava amestecata cu apa atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea usii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleava cu apa sa curga afara din casa.
Problema a fost rezolvata prin inventarea pragului.
“Farfurii din coaja de piine”
Pe vremea aceea, in fiecare bucatarie exista un cazan metalic mare, atirnat deasupra focului, pentru gatit. Carnea era destul de rara, asa ca oamenii mincau mai mult fiertura de legume. In zeama ce ramanea de seara se adaugau a doua zi apa si legumele si tot asa…
Astfel, o parte din mancare ajungea sa fie veche de saptamini.
Cei mai instariti mancau din vase realizate dintr-un aliaj care continea si plumb, pentru ca acesta putea fi prelucrat mai usor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea in organism si provoca otravirea sau chiar moartea. Din aceasta cauza, rosiile au fost considerate in urmatorii 350 de ani ca fiind otravitoare.
Saracii mancau din niste bucati de lemn scobite, care tineau loc de farfurii. Vasele se mai faceau si din piine foarte veche, din care se scotea miezul si care rezistau citeva mese bune. Ambele variante de “farfurii” nu erau spalate niciodata dupa folosire. De aceea, se intampla des ca vasele sa faca viermi…
Painea se impartea intre membrii familiei, in functie de statutul fiecaruia. Cei care munceau capatau coaja inferioara, din partea de jos a painii, restul familiei – partea din mijloc, mai mult miez – iar oaspetii primeau coaja superioara.
“Salvat de clopotel”
Cei care din greseala erau ingropati de vii erau salvati de un clopotel. Pentru baut rachiu sau whisky erau folosite cesti din plumb. Combinatia alcool-plumb fiind atat de toxica incat ii scotea pe multi din uz pentru cateva zile. Chefliii gasiti intinsi pe marginea drumului erau considerati morti si pregatiti pentru inmormantare. Inainte insa de a fi ingropati li se mai dadea o sansa – erau asezati pe masa din bucatarie timp de cateva zile. Asteptand ca “mortul” sa-si revina – ceea ce se intimpla de multe ori – rudele si prietenii mancau si beau in jurul mesei. Asa a aparut obiceiul priveghiului. Teritoriul Angliei este locuit de multi, multi ani, asa ca, la inceputul secolului al XVI-lea, a inceput sa fie criza de locuri de veci. Solutia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor in niste depozite si refolosirea spatiului pentru un mort “proaspat”.
La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat ca unul din 25 era zgariat de unghii pe interior.
Dandu-si seama ca unii semeni ai lor au fost ingropati de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor ingropati de vii. De mina “mortului” era legata o sfoara, care, printr-o gaura in sicriu, era legata la un clopotel, montat linga mormant. Patrulele din cimitir supravegheau clopoteii. De aici vine vorba “saved by the bell” (”salvat de clopotel”).
Sa mai zica cineva ca istoria e plictisitoare.
