1989 a inceput parca mai prost decat anii anteriori. O iarna rece, si la propriu si la figurat. A fost prima oara cand nu am avut nici macar o singura zi caloriferele calde. Ne-am descurcat cum s-a putut cu caloriferul electric, radiatorul si o caramida imensa pusa pe arzatorul de la aragaz. Bine, nici gaze nu prea erau cand dadea frigul, scadea presiunea. Dar locatarii din bloc, prevazatori, au dat din octombrie o atentie muncitorului de la gaze care venise sa faca revizia la contorul blocului iar acesta “a uitat” sa mai puna la loc limitatorul de presiune. Ca urmare aveam o flacara la aragaz cu care puteai sa parlesti un porc, si am trecut usor peste frigul iernii.
Declinul se simtea puternic. In ultimii cativa ani dinainte de 1989 incepusera sa dispara din magazinele alimentare o mare parte din produse. In cofetarii masinile de macinat cafeaua (daca va mai aduceti aminte, acelea mari, cu o cuva imensa, rotunda, in partea de sus) au fost puse deoparte fiindca ocupau degeaba locul. A mai fost o revitalizare de scurta durata imediat dupa explozia de la Cernobal, cand alimentarele erau pline de conserve de mancare (pentru ca lumea sa nu mai consume produse proaspete care puteau fi contaminate), dar dupa un an si acestea s-au terminat.
Probabil Ceausescu incepuse sa primeasca niste semnale ca ceva este in neregula. A mers rapid in inspectie la cateva complexe alimentare (fara sa anunte din timp ce vrea sa faca) si a vazut cam ce gaseam noi pe atunci pe rafturi: sapun Cheia, Perlan, vase de bucatarie, dar mancare… mai putin. S-a lasat cu scandal, ceva capi care raspundeau de distributia alimentelor au fost destituiti si bagati prin procese, la televizor jumatate din Telejurnal acoperea numai subiectul acesta. Si nu neg, de atunci s-au schimbat lucrurile.
La alimentara se gasea parizer, salam, se dadea insa la fiecare persoana doar cate 200 de grame si trebuia sa-i arati casierei buletinul. Probabil ca nu aveau voie sa vanda celor din provincie, si e cunoscut faptul ca pe atunci taranii veneau la Bucuresti si plecau cu saci intregi de paine. Limita de 200 de grame nu insemna mare lucru, daca mai stateai odata la coada puteai sa mai iei inca 200 de grame si puteai sa revii de cate ori voiai.
Saptamanal aduceau oua, unt, cascaval, mezeluri. Camioanele veneau de obicei vineri dupa-amiaza si se vindea in spatele alimentarei, direct din camion. Nu am inteles nici atunci de ce nu bagau produsele in magazin sa le vanda de acolo. Galantarele ramaneau in continuare goale.
In paralel insa se simtea ca totusi ceva e in neregula. Pe atunci eram la scoala si vedeam cum de la an la an calitatea hartiei scadea. Cerneala pentru stilou era spalacita si creioanele erau de cea mai proasta calitate, ba inca le facusera si mai subtiri decat erau de obicei. Din cele chinezesti, cu guma in capat, nu mai gaseai pe nicaieri. Se simtea ca se strange cureaua. Se facea economie din orice. Toate biletele de tramvai erau acum pentru doua calatorii, cu loc pentru taxare in fiecare capat. Cu cativa ani inainte bunica mea isi cumparase un aparat de radio. In 1989 a cumparat si mama acelasi model care ajunsese sa fie insa… complet diferit. Aparatul de la bunica mea era foarte ingrijit construit: in fata difuzorului avea un capac de protectie decupat, care fusese vopsit sa arate de parca ar fi fost facut din lemn lacuit. Butonul pentru aprinderea beculetului care lumina scala era rosu, antena se desfacea foarte usor, butoanele de selectare pentru unde medii, scurte si ultrascurte functionau perfect. Mama nu a fost norocoasa: aparatul cumparat de ea, acelasi model, produs de aceeasi fabrica, arata complet diferit. Imitatia de lemn disparuse, in locul ei era un capac de plastic negru. Butonul pentru lumina scalei era un alb murdar iar celelalte butoane au inceput sa functioneze foarte prost in scurt timp. Atat de prost incat a trebuit sa foloseasca scobitori sau bete de chibrit pentru a putea fixa butoanele de selectare a lungimilor de unda. Tot ce era din plastic era prost turnat, neglijent, erau deformate, de parca ar fi fost rebuturi.
Calitatea in servicii a scazut aproape peste tot. Stiu ca mama era suparata din cauza faptului ca aproape in orice domeniu nu mai exista interes, iar calitatea era un deziderat demult ignorat. In ultimii ani dinainte de 1989 de exemplu, gunoierii nu mai ridicau tomberoanele de gunoi sa le goleasca la groapa: turnau motorina si dadeau foc gunoiului. Nu aveai unde sa reclami si nu mai interesa pe nimeni calitatea muncii. “Merge si-asa” era sloganul dupa care se ghidau toti. Romania era in declin.
Cu toate acestea, doua domenii care se pastrau inca la standarde ridicate au fost invatamantul si medicina. Cu toate lipsurile medicii nu au facut rabat de la calitatea serviciilor. Iar in ceea ce priveste invatamantul, desi treapta a doua a fost eliminata, nu intalneai atatea persoane care nu stiau sa scrie corect gramatical cum se intampla acum. Chiar saptamana trecuta am citit un email care mi-a fost trimis de o persoana care profesional nu avea voie sa faca greseli gramaticale. Cu toate acestea era plin de “ati” in loc de “a-ti” si alte enormitati de-astea.
Tot in 1989 programul TVR a fost prelungit de la 2 ore la 2 ore si 30 de minute – 3 ore in timpul saptamanii. Dar asta nu o facea sa se apropie nici pe departe de pozitia pe care o avea atunci cand emitea 8 ore / zi.
In acel an tata mi-a povestit o intamplare de tot rasul: Ceausescu se deplasa prin oras cu o coloana oficiala si tata s-a nimerit sa se afle pe traseu. Chiar cand a trecut prin dreptul lui, Ceausescu a coborat geamul de la masina si a inceput sa faca cu mana la trecatorii de pe strada, asteptandu-se ca acestia sa il observe, sa il aclame, Dumnezeu stie ce era in mintea lui. Oamenii insa l-au ignorat complet. Vazand ca nimeni nu-l baga in seama, Ceausescu a coborat mana imediat si a ridicat geamul de la masina.
In librarii cartile se vindeau “la pachet”. Aveai nevoie de o carte pentru scoala, nu puteai sa o cumperi decat daca cumparai si alte cateva carti cu poezii patriotice si texte politice. Pretul se dubla iar marfa fara succes era vanduta.
In scoala un coleg a aruncat cu buretele spre tabla si a nimerit fara sa vrea tabloul tovarasului. Pe tablou a ramas o urma alba, de la creta de pe burete. A doua zi au fost chemati la scoala parintii elevului, a avut loc o discutie in biroul Comandantului de Partid pe unitate (sau de Pionieri… cum se mai numea, nu mai tin minte exact; era o profesoara care avea functia asta) iar elevului i s-a scazut nota la purtare cu un punct.
In decembrie ni s-a dat vacanta mai devreme cu o saptamana. Peretii scolii, sub ferestrele cancelariei si biroului directorului erau curatati frenetic de cativa profesori. Mai tarziu am aflat si de ce: cineva (nu s-a aflat cine) scrisese cu var sau cu vopsea “Jos Ceausescu!”. Nu am crezut atunci, fiindca lucrul asta era de o gravitate extraordinara, nimeni nu isi inchipuia ca se poate intampla in realitate asa ceva.
Pe 16 decembrie aflasem ca se intampla ceva cu un popa la Timisoara dar nu mi se parea cine stie ce important (mai ales la varsta mea de atunci, eram in clasa a 8-a). In zilele urmatoare Europa Libera isi extinsese programul de emisie, pe fondul celor ce se intamplau la Timisoara.
Mi-am dat seama ca e ceva in neregula abia pe 20 seara cand am vazut la televizor mesajul lui Ceausescu referitor la evenimentele din Timisoara. Tata nu venise inca de la servici, a ajuns foarte tarziu in seara aceea si nu a mai apucat sa vada telejurnalul. Vecinii de la scara alaturata inregistrasera pe casetofon sau magnetofon telejurnalul si au reascultat de foarte multe ori interventia lui Ceausescu. Dadusera atat de tare casetofonul incat se auzea si la noi.
A doua zi eram acasa si am deschis televizorul sa vad ce este pe programul bulgarilor. La TVR tocmai incepuse mitingul din Piata si am chemat-o pe mama de la bucatarie sa vada si ea. S-a uitat vreo 2 minute apoi a plecat inapoi la bucatarie. Eu am ramas la televizor si am vazut cand Ceausescu a fost intrerupt. Am chemat-o repede pe maica-mea dar deja nu se mai vedea nimic, bagasera cartonul acela cu TRANSMISIUNE DIRECTA. Seara, ne-am uitat la Telejurnal, dar era de asteptat, bucata cu intreruperea fusese taiata.
A doua zi la pranz mama m-a trimis la paine. Mi-a spus sa cumpar 10 paini pe care le-a taiat felii si le-a bagat in cuptor si le-a uscat. Pentru prima oara, in ziua aceea am vazut o coada atat de mare la paine. Multi oameni preferau sa cumpere paine nestiind ce se va intampla a doua zi, stiind cat de importanta era mancarea in perioada razboiului. Unii se asteptau sa intram in stare de razboi cu una din acele puteri imperialiste de care vorbea Ceausescu. Atunci cand stateam la coada, o femeie a venit si s-a oprit sa vorbeasca cu altcineva de la coada. Spunea ca Milea s-a sinucis, ca a spus la radio. Nu stiam cine este Milea, dar din raspunsul persoanei cu care discuta (”iti dai seama ca l-a omorat, nu s-a sinucis el”) mi-am dat seama ca e vorba de cineva important.Intors acasa am dat drumul la televizor si am prins cele doua Telejurnale c uanuntul instalarii starii de necesitate precum si cu informatii despre sinuciderea lui Milea. Dupa aceea, sigla TVR, fara nici un sunet. Am inchis televizorul si m-am dus sa-mi vad de treaba prin casa. Vedeam pe strada grupuri-grupuri de oameni care se duceau spre centru. Si dintr-o data am auzit un fel de vuiet, cam cum se aude lumea strigand de bucurie prin blocuri cand e un meci important si da gol echipa Romaniei. Am deschis televizorul… acum era inceputul Revolutiei la TV, iar restul se cunoaste.
