Nu vreau sa uit: La Posta, in anii 1980

Nimeni nu se gandea ca va urma caderea comunismului. Ne resemnasem intr-un fel, acceptand toate lipsurile, constrangerile si greutatile. Trebuia sa plec la posta sa trimit mamei niste bani prin mandat postal, ea era plecata la tara si avea nevoie sa plateasca acolo niste reparatii la casa. E toamna tarzie, frig si in casa si afara, ma imbrac bine si plec la posta. Scurgerea de pe strada nu functioneaza de vreo 10 ani, mereu cand ploua se fac balti mari si noroiul se aduna la marginea bordurii trotuarului, daca nu ai grija si calci in el, ajunge pana la glezna. Asfaltul de pe strada e plin de gropi care acum au devenit adevarate capcane, ascunse sub balti. Traversez cartierul si ajung infrigurat la posta.

Inauntru, la fel de frig ca afara. Usa din cadru metalic cu geamuri nu se inchide bine. Legata de maner, are petrecuta de pe o parte pe alta a usii o curea de transmisie uzata de la un motor care protejeaza sa nu se tranteasca prea tare la inchidere. Femeia de la ghiseu poarta o pufoaica din aia de care vezi la muncitorii de prin fabrici, niste manusi tricotate fara degete si o caciula stil rusesc, cu urechi. Sta in spatele tejghelei pe care in dreapta, spre capat, este un cantar de macelarie pentru pachetele mici iar jos, langa perete, un cantar mare, pentru coletele voluminoase. Inauntru miroase a gaz si a tus de indigo. Pe jos e noroi adus pe picioare de toti cei care au tot trecut pe acolo, si mici balti de apa scursa de pe haine si umbrele. Nimeni nu este interesat sa le curete. Nimeni nu le vede. Suntem deja imuni.

Pe tavan, 6 corpuri de iluminat cu neon dublu la fiecare. Dintre toate, un singur neon de deasupra ghiseului functioneaza. Mai e unul inspre usa care ar vrea sa faca treaba, dar e luminat doar la capete si numai din cand in cand sclipeste scurt, aprinzandu-se complet. Un aparat de radio pe baterii, pe spatele caruia sunt prinse cu izolir band 2 baterii rotunde, mari, vorbeste strident despre realizarile extraordinare ale agriculturii romanesti. Nu se inteleg decat franturi de propozitii la cat de tare distorsioneaza sunetul, dar oricum nimeni nu era interesat de ce vrea sa spuna.

La coada, vreo 4 persoane pe la vreo 40-50 de ani. Ma bag in fata sa iau un formular de completat pentru mandatul postal. E o bucata de carton gri inchis, foarte poros si aspru. Abia se citeste formularul tiparit pe el. In posta sunt pupitre de lemn la care poti sa scrii din picioare, sau mese la care stai pe scaun. Pupitrele sunt prost facute: sunt la unghi de 45 de grade fata de orizontala si din cauza sticlei de pe ele, orice pui pe ele aluneca jos. Si mesele au sticla pe ele iar sub sticla sunt puse formulare de model, ca sa te faca sa intelegi cum sa le completezi. Ma asez pe scaun, la una dintre mese. Picioarele metalice de la scaun nu mai au protectiile de cauciuc si cand ma asez si ma misc cu el scoate un zgomot oribil in contact cu cimentul de pe jos. Toata lumea s-a uitat la mine, sa vada de unde vine zgomotul.

Pe mese, suporturi de sticla pentru tocuri, cu 2 calimari de cerneala incluse in ele. Mi-am uitat pixul acasa asa ca va trebui sa scriu cu un toc din asta. Suntem in 1980 si noi inca mai scriem cu tocul cu cerneala in capitala Romaniei. O penita care mai mult scrijeleste decat scrie. Pe cartonul acela poros e un adevarat chin sa scrii cu tocul. O doamna mai in varsta de la aceeasi masa ma vede ca nu ma descurc prea bine si imi da pixul ei. Completez cat pot de repede sa nu o tin sa astepte dupa mine, ii multumesc si ma asez la coada.

“Ioane, vezi ca a venit camionul, du-te si descarca!” striga angajata la Ion care era probabil in depozit. Usa din spatele ghiseului se deschide si apare Ion, pe la vreo 50 de ani, si el tot cu pufoaica pe el si o tigara fara filtru atarnand in coltul gurii. “Vezi ca alea le pun in spate” ii zice angajatei de la ghiseu, care incuviinteaza tacut in timp ce cauta intr-o cutie de lemn plina cu formulare postale o trimitere pe care nu o gaseste si numara in soapta, ca pentru ea, bucatile de carton care ii trec printre degete.

“Haideti tovarasa mai repede ca mi-am lasat rand la coada la Alimentara” zice o femeie care asteapta si ea la ghiseu pe un ton care nici nu stii ce este: rugaminte sau repros. Angajata se opreste din numarat, ridica ochii la cea care vorbise, ii arunca o privire taioasa pentru cateva secunde fara sa zica nimic, apoi continua sa caute ce avea nevoie in cutia de lemn.

Simt ud la picioare. Probabil ca am calcat intr-o balta pe drum spre posta. Din sala din dreapta, unde sunt ghiseele de la telefoane, se aude cu ecou vocea unei telefoniste in linistea din posta: “Alo Focsaniul, da-mi si mie Buzaul ca astept de 30 de minute! Cu taxa inversa da! De la cabina!” apoi iar liniste. “Buzaul! Buzaul! Ma auzi?? Buzaul! Comanda cu taxa inversa acceptati?” si dupa cateva secunde: “Cabina 4, duceti-va la cabina 4! Vorbiti?”

Ma uit la femeia de la ghiseu: pentru fiecare trimitere postala scrie in cate 3-4 registre. Stampileaza cu o stampila mecanica, din metal, cu maner de lemn, iar tusiera este imensa cam cat o farfurie. Langa ea, o cutie de carton cu inca vreo 6-7 stampile. Mai devreme turnase dintr-o sticla tus pana imbibase cum trebuie postavul negru. Da tare cu stampila in tusiera aia de rasuna in tot oficiul postal. Numara banii, da rest. Urmatoarea persoana.

Ii dau banii si formularul.

“Vezi ca peste 4-5 zile ajunge. Mai bine ai trimite mandat telefonic, ala ajunge in 2 zile dar costa mai mult.”

Nu puteam. Aveam banii numarati. “Il trimit asa, mandat postal, nu este asa graba mare.” Ii dau si buletinul, incepe sa ma noteze acolo in registre. Stampileaza formularul pe care il completasem, numara banii si completeaza chitanta pe care mi-o da in schimb. In timp ce scrie, i se termina pasta la pix. Desface pixul, ia o mina noua din sertar, o freaca intre palme sa o incalzeasca, sufla in capatul ei, o verifica daca scrie pe o bucata de carton de pe masa si o monteaza in pix. Termina de scris chitanta, mi-o da, si plec.

Ajung acasa. Cand deschideam usa, mama suna la telefon. Raspund si ii dau vestea, ca banii ajung in 4-5 zile. Nu e fericita, dar asta e situatia. Nu avem curent asa ca iau patura in spate si o carte din biblioteca si ma asez pe canapea, langa fereastra, sa apuc sa citesc ceva cat timp mai este lumina afara.

JustAlex
JustAlex
Articles: 117

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *