Vorbele celor ce au trait acele momente spun cel mai bine povestea dezastrului care s-a abatut asupra Romaniei, si in special asupra Bucurestiului la 4 martie 1977. Aici puteti citi marturia unui autor anonim, publicata initial pe forumul cutremur.net.
Eram in clasa intai in vremea acelei seri. Patul in care dormeam se afla in fata televizorului. Eram foarte ofuscat ca in locul unui “politist” ori “S.F.” in seara aceea TVR transmitea ceva bulgaresc. Deh, ma invatasem cu “Mannix”, “Kojak” sau “Planeta tacuta”. Culmea, filmul acelei seri avea un titlu usor predestinat “Dulce si amar”. Ma urmareste usor obsedant si azi alipirea dintre titluri de media si evenimente tragice ale istoriei noastre recente mai ales ca, in 1989 pe bulevard la Patria dupa ultimul congres PCR a rulat “Noiembrie, ultimul bal” iar in saptamana lui 22 decembrie care a cazut intr-o joi, la Scala rula “Exista joi”…
Patul a inceput sa ma scuture orizontal si am intrebat-o pe mama de ce se intampla asta. Estimez ca am fost zguduiti pe orizontala cam 15-20 de secunde dupa care a inceput nebunia pe verticala. Pe scara blocului se auzeau deja strigate si zdupaileile caracteristice navalirii locatarilor spre iesirea blocului si asta impreuna cu miscarea verticala a avut un efect inspaimantator asupra mea ca si copil. Am inceput sa urlu la mama “Nu vreau sa mor!!!” desi habar nu aveam ce este ala un cutremur. Instictul de aparare este fantastic de prezent inlauntrul fiintei umane, chiar daca nu constientizam acest lucru in cotidianul monoton. Lumina s-a stins si sub impulsul cavalcadei auzite spre scara blocului, mama m-a luat in brate cu tot cu perna “puisor” careia nu i-am dat drumul decat dupa vreo ora, afara, si m-a dus spre iesirea din micul nostru apartament. Desi lumina era deja inchisa a apasat butonul de putere al TV-ului pentru a nu intra in functiune la venirea curentului. Am iesit pe scara iar mama a inceput sa se chinuie pe fondul unei miscari verticale accentuate ca viteza dar micsorate ca amplitudine sa inchida yala de la usa. Un vecin care atunci cobora i-a strigat ca sa o lase naibii de usa ca sigur nu va intra careva prin case. Stiu, suna sinistru, dar noi stateam atunci pe Radu Constantin la blocurile confort 2 din fata autobazaei ITB Ferentari, blocuri cunoscute astazi ca fiind ghetourile cu rau famati din Ferentari-Bucuresti, iar reflexul poate parea intemeiat intrucatva chiar si pentru momentele alea tragice.
Am coborat de la etajul doi scarile cu mare dificultate intru-cat oscilatiile combinate cu zguduiala verticala a blocului te fortau sa te tii de balustrada. Imi mai aduc aminte ca am fost printre ultimii de pe scara ajunsi afara. In clipa in care am ajuns jos, seismul s-a orpit. Toti locatarii blocurilor s-au refugiat catre strada la distante de cel putin 30 m de imobile. In toata zona nu au fost consemnate avarii semnificative, constructiile predominand in case cu curte si blocuri facute din prefabricate. Urate dar rezistente as indrazni.
Oricum astazi dupa ce am analizat axa Fundeni – OD16 si implicatiile ei in prabusirile consemnate intre 1940-1977 inclin sa cred ca majoritatea bucurestenilor nu au motive de teama pana la 8 pe scara Richter, cu exceptia celor ale caror constructii multietaj se afla pe traseul acestei sinistre axe sau cei care locuiesc in constructii noi pe oriunde in oras si in legatura cu care nu exista decat autorizatii de constructie dubioase.
Dupa vreo ora de stat in fata blocului numai in pijamale sub acea luna imensa de culoare rosie, frigul si incertitudinea au inceput sa-i impinga pe oameni spre luarea unor decizii privind ceasurile urmatoare. Un domn cu un radio cu baterii pus pe Europa Libera zicea ceva de 7 grade si de posibile replici spre ora 5 dimineata. Mama a decis sa mergem la o cunostinta tocmai in Baneasa care locuia la casa. Usor de zis, mai greu de facut. Am urcat impreuna in apartament. Este sinistra diferenta dintre caldura si siguranta de fiecare zi exprimata de caminul fiecaruia si incertitudinea si teama generata de acelasi loc, cand te intorci “acasa” dupa un astfel de eveniment. Prin bezna mama a inceput sa caute lanterna cu baterie patrata de 4,5 V. La lumina ei dar mai degraba a lunii de culoare rosie de afara, am facut bagajul si inventarul distrugerilor. Mai multe carti au cazut de pe dulap, dopul de la sticla de spirt sarise cat colo desi era adanc infipt (inexplicabil si azi pentru mine) si un bibelou a ajuns pe linoleum fara avarii insa. Mai inainte de a parasi locuinta mama a desurubat de tot patroanele de la tabloul cu sigurante si a inchis cheia de la teava de gaz. Sunt si azi uimit decat de bine am inregistrat aceste lucruri cu minte si ochi de copil.
Am plecat catre Calea Ferentari – Zetarilor de unde catre oras plecau traseele ITB 41 si 123. Culmea, desi tarziu, autobuzele si tramvaiele functionau semn ca lucratorii aveau poate indicatia de a nu se retrage sau ceva nu mai functiona in orarele de inchidere. A venit un 41 si soferul ne-a anuntat ca merge numai pana la Pieptanari dupa care se retrage. La Pieptanari am ramas cu mama pe trotuarul dinspre cimitir. Soferul unui 31 (care nu circula prin zona de obicei, ci de la Piata Scanteii spre Berceni via Calea Vacarestilor) a oprit numai pentru noi fiind singurii pe acel trotuar dar a anuntat ca nu stie unde merge sau unde va ajunge in final pentru ca au fost blocate drumuri multe de catre militie si armata. In autobuz erau cam 10 oameni dar s-au mai urcat inca pe atat pana la Restaurantul Budapesta la intersectia cu Marasti. Soferul a anuntat din nou ca nu stie pe unde o sa mearga si nici pana unde va ajunge. Mai mult a intrebat care si unde vrea sa ajunga incercand sa alcatuiasca un traseu ca la un maxi-taxi ad-hoc. Azi ma intreb daca avea rude acasa si daca stia de ele. Nu a intrebat asta sub imperiul lui “bea si baiatul o bere, ci chiar voia sa ajute”. A pornit si s-a lasat din Pieptanari, spre Serban Voda, Cantemir, Unirii, Universitate. Erau masini foarte multe pe bulevard. In dreptul lui Coltea lumea s-a ingramadit ingrozita la ferestrele din stanga. Aparusera in lumina reflectoarelor de la armata mormanele de moloz de la Continental-Gradinita. De pe sensul de mers alaturat spitalului nu se putea vedea mare lucru.
La Universitate la rond un militian ordona masinilor sa apuce numai spre dreapta spre Rosetti, soferul nostru certandu-se putin cu el ca avea calatori in autobuz care voiau sa ajunga la Romana. Militianul i-a interzis trecerea spre Inter si astfel a facut statie ad-hoc in dreptul intrarii de la pasajul subteran. In timpul virajului am putut observa dezastrul luminat de reflectoare de la Dunarea. Si acolo dar si la Sahia pe langa care am trecut la numai 30m am putut vedea acelasi nor de praf, aceleasi stive de moloz fumegande de cel putin 10-15m inaltime luminate de reflectoarele armatei precum si furtunurile cu care ruinele erau permanent stropite. Cum, necum, autobuzul Ikarus in care ne aflam si-a croit drum ocolind tocmai prin Vasile Lascar, Stefan cel Mare pana spre Casa Scanteii si mai apoi spre Podul Baneasa. Exact cand am ajuns la pod, soferul a izbucnit in urale pentru ca tocmai fusese reluata alimentarea cu energie si luminile de pe stalpi s-au aprins. Am ajuns la tanti Musat la casa din Baneasa (undeva prin spatele actualului sediu al Antenei 1) pe la 00:45. Tin minte ora pentru ca tanti i-a spus mamei ca la TV au bagat mira si ca asteptam poate vor spune ceva pe la 1:00. Acolo toata lumea era treaza cu televizorul deschis. Avusese deja loc transmiterea primelor comunicate oficiale, tehnic-seci si triste iar apoi canta un cor imbracat in negru ceva trist. De teama replicii anuntate “stradal” pentru dimineata nimeni nu a mers la culcare in afara de noi, copii ajunsi in noapte acolo. Dimineata, mama mi-a spus ca pe la ora 5,30 a fost o replica insa total nesemnificativa in raport cu experienta de cu seara.
Ne-am intors duminca acasa in Ferentari si mi-amintesc ca viata in jur parea extrem de linistita. Am senzatia ca abia atunci populatia Bucurestiului incepea sa resimta cu adevarat starea de soc.
Luni am mers la scoala in aceeasi atmosfera nefiresc-linistita. Fusesram comasati cate doua clase intr-una pentru ca cateva sali de clasa au fost folosite pentru cazarea sinistratilor deci trag concluzia ca se stabilise ca nu existau pericole la cladirea scolii mele.
Nu ma intrebati de ce un copil a retinut toate acestea. Nu stiu sa raspund. Ce stiu insa este ca am fost extrem de atent la comentariile rudelor, oamenilor, precum si ce se spunea la radio si televizor. In context constat ca de multe ori simtim nevoia sa dam cu cacat chiar si peste acest gen de amintiri. Am citit pe net comentarii ale unor indivizi care te lasa aproape cu senzatia ca Ceausescu a dat ordin sa fie cutremur ca sa ordone sistematizarea anilor 80. Personal nu am gasit nici o aluzie ori barfa oficiala la secrete sau operatiuni marsave comise din ordinul celor doi Ceausesti in legatura cu seismul din martie 1977. Si slava Universului, multi au dat cu barfa in mass media de dupa 1989. Mai mult ramane notabila marturia consemnata video (dupa anul 2000 in special la B1 TV) a multor participanti, inclusiv a unor supravietuitori care admit ferm faptul ca din ordinul Elenei Ceuasescu au continuat cautarile de supravietuitori chiar si dupa ce armata a sustinut ca nu mai este nimic de facut, ca numai ei ii datoreaza viata Sorin Crainic. De asemenea este consemnat oficial ca Ceausescu a tinut sa-i faca neaparat o vizita la domiciliu marelui actor Calboreanu care domicilia pe Calea Victoriei, acesta fiind foarte batran, N.C. avut un interes direct in a vedea cum a trecut artistul peste socul seismului. Pentru un “cizmar” incult, care, culmea n-a distrus numeric (in cazul sau demolarile au fost mai degraba foarte importante cu mare impact emotional la opinia publica) mai multe monumente istorice de arhitectura decat au facut-o “investitorii imobiliari” de dupa 2000 (vezi dezastrul recent lui Oprescu de la Calea Buzesti), gestul de a vizita in maximum 48h un mare actor este cel putin inexplicabil…
Parca marti, 8 martie 1977, cand veneam de la scoala, autobuzul 123 a trecut pa langa cimitirul Bellu am zarit multimea uriasa care participa la inhumarea lui Toma Caragiu, cam atat imi mai aduc aminte.
Despre autoritati stiu doar ce am desprins din discutiile adultilor: Ceusescu a venit imediat in tara, in noaptea seismului generatoare, reflectoare, furtunuri si surse de apa au functionat la maximum 55 minute dupa tragedii, vorbind de functionalitate la locul prabusirilor. Ambulantele au putut prelua fiecare victima raportata iar informatia de coordonare a fost eficienta pentru ca atat militia cat si pompierii sau salvarea functionau pe statii de radio-emisie. Astazi comunicarea are loc masiv prin telefon mobil la nivelul acestor institutii, releele GSM cazand chiar si atunci cand lumea trimite SMS-uri de Craciun daramite cu electricitate intrerupta si sufocare de retea prin apelare masiva…
Crescand am mai prins seismul din 1986 la Iasi la o casa la curte acolo primind experienta zanganitului cladirilor vazute pe afara si unduirii pamantului chiar sub ochii tai, seismul din 1990 care m-a prins la ultimul etaj al Institutului Agronomic Nicolae Balcescu din Bucuresti acolo unde am vazut cu ochii mei ce inseamna o cladire care se unduieste precum sfoara la un asemenea fenomen. Cladirea are pe latura cea mai lunga un culoar lung de peste 100 m si pentru ca am evitat sa folosesc scara, am stat in capatul acelui culoar ramanand impresionat de unduirile de peste 1 m dreapata-stanga ale unui mastodont de cladire. Ramai chiar incurcat ca nu se darama dupa ce vezi acea miscare elestica. Si seismul din 2004 pe care l-as numi “cel mai molcom” primul pe care l-am tratat cu neutralitate chiar de la inceputul sau.
Ce am invatat ajungand la maturitate? Intotdeauna am in casa baterii, lanterne, si lampi cu acumulator pentru care am alarma pe calendar pentru ciclul de reincarcare. Constant minimum 2 colete cu apa plata si 2 cu apa minerala. Sunt abonat de 3 ani la pagerul cu avertizare seismica si la semaforul de la Fotonsas. Pana acum avertizarile primite au corespuns cu nivelul de alerta setat iar costul pe luna este absolut acceptabil raportat la cate cacaturi ma face comertul sa irosesc banii. Credeti-ma, este o mare diferenta intre a fi trezit de o alerta de seism si a capata luciditatea necesara infruntarii, de a-ti lua la timp copilul in brate si a fi trezit de zgaltaila sinistra a cutremurului. Mi-am luat autorizatii pe bune pentru modificarile din apartamentul nostru si am fost atent la ce au facut ceilalti vecini fata de structura blocului. Nu fac asta pentru mine. Am constatat ca adrenalina ma transforma pozitiv pe timp de seism si nu-mi duc grija. Dar in viata mea a aparut o perla de fetita pentru care sunt responsabil si, la un viitor cutremur nu vreau sa-mi reprosez ca puteam sa intreprind minimum de lucruri de natura decenta dar, nu am facut nimic pentru ca am suferit de indolenta. Am o unitate UPS care rezista 2 ore cu TV, radio si lampa de 24V precum si un generator de 2100 (pe asta l-am luat pentru a putea sa-mi tin frigiderul atunci cand in mijlocul verii ramanem fara curent chiar si 3 ore). Nebunie, prevedere, indiferent ce alegeti, nu ma intereseaza. Consider ca imi fac doar datoria. Din acelasi motiv nu am desfiintat Romtelecom ca abonament pentru ca reteaua pe cupru a acesteia este singura functionala daca este interupta energia. Am pastrat serviciul si la parintii nostri. Nu stiu daca faptul ca voi avea internet dupa un astfel de eveniment este un avantaj ori ba.
