Inceputul anilor ’80 a fost ultima perioada in care cateva blocuri din Bucuresti aflate in cartierele dinspre periferie au mai fost renovate. Sfaturile populare (echivalentul primariilor de azi) nu mai alocasera bani pentru intretinerea blocurilor de locuinte. Blocurile noi aratau bine cativa ani dupa ce erau date in folosinta, dar dupa aceea incepeau sa se degradeze si ele.
Nici spatiile verzi, gradinile din jurul blocurilor, nu erau intretinute. Spatiile de joaca pentru copii, extrem de putine, erau complet distruse: se mai puteau vedea urmele picioarelor bancilor care fusesera odata acolo, resturile unor leagane rupte si mult gunoi aruncat. Gunoiul de la blocuri era colectat in tomberoane sau ghene mari, care in mod normal ar fi trebuit sa fie golite de masinile de gunoi o data la 2 saptamani. Dar asta nu se intampla decat foarte rar. De multe ori, soferii de pe masinile de gunoi, in loc sa lase o ghena goala si sa o ia pe cea plina sa o goleasca la groapa de gunoi, veneau, turnau motorina in ghena plina si ii dadeau foc. Ardea acolo gunoiul colectat, mirosea ingrozitor, nu aveai ce face. Era ceva cu care toata lumea se obisnuise.
Pe aleile din jurul blocurilor erau montate felinare pentru iluminatul stradal pe timpul noptii. Dar multe becuri nu mai functionau si, pentru a se face economie de curent nici nu se porneau seara. Asa ca daca era o noapte fara luna, singura lumina de afara mai era cea de la ferestrele apartamentelor, in rest orbecaiai pe intuneric sau foloseai o lanterna, asta daca aveai baterii (care erau scumpe) si becuri (care nu se gaseau si se ardeau repede).
Incalzirea era centralizata, asigurata de puncte termice aflate din loc in loc in cartiere. Cel putin in cartierul meu, ultima iarna in care s-a mai dat caldura in calorifere pe o perioada de doar cateva zile a fost 1982-1983. De atunci si pana la revolutie, caloriferele au ramas reci. Ca sa nu mori de frig in casa puneai un resou, o aeroterma, un radiator sau un calorifer electric, chiar daca te ardea la buzunar. Sau varianta de buget, incalzirea cu focul aprins de la aragaz. Mirosea urat de la gazul ala ars, dar era o solutie, mai ales ca gazul era foarte ieftin. De prin 1985 insa, probabil autoritatile au vazut ca a crescut consumul de gaze si s-au prins ca era folosit pentru incalzire, asa ca au instalat pe conducta de gaze la intrarea la fiecare bloc niste “regulatoare”, care scadeau presiunea gazelor din bloc. Si in felul asta aveai presiune la gaz doar cat sa se aprinda ochiul de aragaz si sa arda cu o flacara mica. Toate gospodinele injurau ca nu mai puteau sa gateasca nimic la cuptor, cu presiunea gazului asa slaba nu se mai incalzea cuptorul pentru a putea coace.
Dar nu ne lasam batuti. Desi flacara de la ochiul aragazului era minuscula, gaseam pe santierele din cartier caramizi mari, luam o caramida si o puneam pe ochiul de la aragaz si se incingea puternic, dadea mai multa caldura. Sau, dadeam o spaga la lucratorul care venea sa verifice instalatia de gaze si acela scotea o biluta de plastic din “regulator” si presiunea gazului revenea la normal in bloc. Trebuia sa stii sa te descurci.
Apa calda era cu portia. Aveam apa calda de obicei sambata sau duminica seara, cate 3-4 ore. Dar nu in fiecare duminica. Cu o exceptie: in 1986, dupa explozia de la Cernobil, vreo 2 luni am avut apa calda in fiecare zi. Dupa care totul a revenit la programul obisnuit. Nu existau instanturi de apa calda sau pentru dus, nu existau boilere. Singura solutie pe care o aveam era apa incalzita in cratiti pe aragaz sau cu fierbatorul.
Curentul electric era cea mai mare variabila, in nici un caz nu era ceva pe care sa te bazezi. Multi ani am fost obisnuiti sa se opreasca in fiecare seara, de obicei dupa ora 16, pentru 2-5 ore. Se oprea tot, si alimentarea pentru populatie, si iluminatul stradal acolo unde functiona, si alimentarea fabricilor. Singurele care mai functionau erau tramvaiele, troleibuzele si metroul.
Lumea se adaptase si la situatia asta. La ferestrele apartamentelor vedeai ca incep sa apara lumini slabe, tremurande, de la lumanarile aprinse, de ziceai ca e un priveghi national. Altii isi luasera lampi pe gaz, felinare, sau cei mai tehnici aveau baterii de masina cu instalatii improvizate. In cateva locuinte am vazut si lampi cu carbid. Lanternele erau extrem de ineficiente si din cauza asta nimeni nu le folosea in mod curent: bateriile erau foarte scumpe iar becurile se ardeau rapid si nu se gaseau decat foarte rar in magazine.
Din cauza problemelor cu electricitatea, nu prea iti venea sa folosesti liftul. Daca te prindea in lift o intrerupere de curent, puteai sa stai acolo cateva ore si nu era deloc placut. Dar, pe de alta parte, in multe blocuri lifturile nu functionau. Desi erau produse in tara, piesele de schimb pentru lifturi nu se gaseau. Daca se strica ceva si cei de la IFMA nu aveau piese de schimb, opreau liftul si asteptai pana reveau piesele de schimb pe stoc. Si asteptai, luni de zile. Administratia blocului mai dadea o spaga, o atentie, dar nu tinea doar de cei de la IFMA. Pur si simplu nu aveau in stoc piese de schimb. Se produceau prea putine si cererea era mai mare decat productia.
Incepusera sa se produca in serie placute metalice pe care scria “Liftul nu functioneaza”, pe care le tot vedeai agatate pe usile de la palier. Incepuse sa fie ceva normal ca liftul sa nu functioneze, daca intrai intr-un bloc si vedeai ca acolo e pornit si merge, era ceva neobisnuit.
Pana si in cladirile institutiilor sau magazinelor lifturile erau restrictionate. Nu aveai voie sa le folosesti decat pentru urcare, coborarea se facea pe scari. Imi aduc aminte ca in magazine, unde erau mai multe lifturi (de ex in Unirea, sau Cocor), daca erau pornite, niciodata nu functionau toate. In Unirea erau daca nu ma insel 3 lifturi, unul langa altul, mari, de persoane. Desi era un magazin aglomerat, niciodata nu am vazut sa functioneze toate lifturile in acelasi timp. Unul, maxim doua. Iar in magazinele din orasele din provincie, mereu am gasit lifturile oprite. Acolo se mergea doar pe scari.
La fel, probleme majore si cu becurile. Multe lifturi, multe zone comune din blocuri zaceau in bezna fiindca becurile ori erau furate, ori nu se gaseau. Erau perioade lungi in care nu gaseai becuri in magazinele de electrice, nu primeau marfa. Si in afara de asta erau si foarte scumpe, stiu ca am spart eu din greseala un bec pe care abia il cumparasem si chiar a fost suparare mare ca nu mai aveam bani sa mai cumpar altul. Asta este un lucru pe care nu l-am inteles in toata perioada comunismului ceausist: desi era cerere, nu se producea. Desi era cerere, nu se importa. Nu era vorba de costuri, ca oricum oamenii ar fi platit si un pret mai ridicat pentru un produs de calitate de care aveau nevoie. Dar cu toate astea, nu exista marfa.
Va urma.